Lectie de educatie si fotbal / Dublin Super Cup

Un material de Diana Paduraru

Dublin, Irlanda

Ne intrebam mai mereu cand vedem stadioane pline din Europa cum de se poate asa ceva, pe cand in campionatul nostru plangem dupa prima etapa la publicarea mediei spectatorilor. Nu stiu cati vor aprecia sau vor critica rindurile pe care le voi scrie, insa as fi bucuroasa daca m-ar citi si cei care injura pe stadioane sau arunca din belsug cu mult noroi in cavalerii fluierului.

Am avut ocazia sa urmaresc pe viu turneul amical Dublin Super Cup, unde au participat echipele Manchester City, Inter Milano, Celtic si selectionata Irlandei, Airtricity XI. Sincer, mi-as fi dorit sa mai fi impartit si altii bucuria mea. Ma refer la bucuria vederii la joc, ca spectator, a unor nume sonore despre care se scriu rinduri multe si se invart milioane de euro, totul pentru fotbal si pentru spectacol.

The best thing about Dublin is… Without a doubt, it’s people. They make Dublin something else. Whatever the  weather are guaranteed a smile from the locals and that is what makes it such a great place.

Cine a spus asta nu stiu - pasajul este din programul meciurilor de la Dublin Super Cup - insa ii dau mare dreptate si o sa va povestesc si cateva intamplari.

Ca sa ajungi din centrul Dublinului pina Lansdowne Road e foarte usor. Unii iau trenul, altii autobuzul, iar cei ce prefera sa faca si sport merg pe jos. Bineinteles ca nu toti sunt de-ai casei si stiu drumul, sunt turisti curiosi, in acest caz - iubitori de sport.

Printre cei care au luat la pas ruta pina la stadion m-am numarat si eu. Am pornit de pe strada O'Connell Street, de la Spire of Dublin (“Sageata Infinitului” - inalta de 121.2 m), iar ochii imi fugeau stanga-dreapta, circa 150 m. Suporterii lui Celtic se fotografiau cu fiecare cladire iesita in cale, cei ai lui Manchester City au luat cu asalt magazinele de suveniruri, iar sustinatorii echipei italiene se intretineau la vorba, pe strada ce tocmai o parcurgeam si eu. Sa nu credeti ca era liniste. Se mai gaseau cateva grupuri care fredonau cantece reprezentative. Politia din Dublin era zambitoare, ba mai mult unii dintre oamenii legii s-au transformat pret de cateva secunde in fotografi. Ce imagine!

Am mai parcurs cativa metri si am traversat podul de pe riul Liffey (O’ Connell Bridge) ce duce catre Grafton Street si catre centrul vechi identificat cu Temple Bar. De aceasta data nu mai erau suporterii lui FC Porto care se cinsteau cu bere in traditionala Guinness in urma cu cateva luni, la finala Europa League, ci erau cei ai lui Celtic. Pentru ca era o ora destul de matinala am ales sa imi clatesc ochii prin magazinele de profil sportiv, ca multii altii, deoarece pina urma a se da startul celei de-a doua zi de Dublin Super Cup mai era ceva timp. Am fost intampinata cu zambete si un salut, care chiar te purtau catre o discutie si care largeau sfera partenerilor de vorba. Doar ceasul te facea sa iesi si sa mai parcurgi cativa metri.

Incerc sa mai arunc ochii pe ici, pe colo dupa care pornesc spre stadionul Aviva. In drumul meu un grup de suporteri englezi ma solicita pentru a le face o fotografie, implicit roaga pe altcineva sa ne fac o poza de grup. Ei cu berea-n mina, eu cu harta si uite-asa n-am mai parcurs restul distantei singura. Pe linga noi au mai venit si altii si astfel de la Hogan Place pana pe Bath Avenue nu mai aveai unde sa arunci un ac. Ma uit pe ruta sa vad cat mai am, iar cand imi iau ochii din carte vad si stadionul. Cu fiecare metru ce ma apropiam, atmosfera “unei finale” se resimtea. Puburile si terasele erau pline pana la refuz. La fiecare coltisor suvenirurile destinate unui asemenea eveniment erau nelipsite. Atmosfera era alta fata de atunci cand iesi dintr-o masina si intri pe stadion, precum in prima zi, si oarecum te face sa uiti anumite lucruri. Pe mine m-a facut sa uit ca nu am bilet, insa un chip vesel ma “trezeste”. Ma despart de amicii de pe drum si conversez cu “Mister Smith”, un domn cu mustata trecut de a doua tinerete. Ma vede cam imprastiata si ma intreaba daca totul e in regula. Ii spun ca nu prea, avand in vedere ca biletele nu se vand oriunde si ca eu nu am temele facute, dar suvenirurile lui imi distrag atentia. Am ales o esarfa dedicata evenimentului. M-a costat 5 euro, dupa ce mi-a fost redusa de la 10. Ii multumesc si dau sa plec. Fac 2 pasi si ma intorc. Mosul imi zambeste si imi aduce minte ca n-am bilet. Da un telefon si imediat rezolva “cazul”. Eu plec multumita catre poarta mea, dar pina sa ajung la destinatie dau peste alte grupuri de suporteri care ofereau adevarate recitaluri live. Ma opresc, stau jos pe trotuar cum e obiceiul si-i ascult, dar sunt imediat “deranjata”. Un italian ma roaga sa-i fac o fotografie cu “solistii” lui Celtic, ca doar in prima zi Stankovic & Co i-au cam pus la respect. Incerc totusi sa ajung la destinatie si constat ca “meseria” de fotograf mi-a fost “furata” de catre stewardzi. Zambesc si ajung la a mea intrare insa mai zabovesc putin pierduta in decor, doar mai erau doua ore pina la primul fluier. Un politist vine la mine si ma intreaba mai intai daca sunt ok, apoi cu cine tin. Ca sa nu ma pun rau cu el ii dau raspunsul meu preferat: “cu arbitrii”! Zambeste, zambesc, dupa care imi iau la revedere si dau biletul catre control. La fiecare punct fiecare om de ordine imi explica unde e situate locul de pe bilet, chiar daca mai trecusem prin aceste lucruri. De control nici n-a fost vorba, iar ei erau din metru in metru. Validez biletul si urc scarile, loc unde toata lumea se saluta cu toata lumea. Ajung la etajul 4, iar pe hol era la fel ca pe strazile ce tocmai le-am parcurs. Bere, voie buna si discutii despre fotbal, mult fotbal si in multe limbi. Copiii erau prietenii omului cu hot-dog, iar la standul cu dulciuri era coada. Pe plasmele dintre sectoare rulau secvente din meciurile de ieri precum si imagini live de la vestiare si  de la nivelul terenului, precum si interviuri cu oamenii de pe strada si multe alte actiuni din partea organizatorilor. Ma despart pentru moment si ma duc sa imi caut locul, il gasesc, dupa care radiografiez stadionul. Acum am ajuns mai devreme si se vede mai bine. Nu stau mult timp si iar fac pe fotograful pentru alte grupuri abia sosite, spre “invidia” stewardzilor. Ca sa nu se supere le dau aparatul pentru a ma surprinde in toata slendoarea arenei, spre bucuria lor, ca au gasit un partener de vorba. O vesta mi-ar mai fi trebuit si eram in “brigada”.

Am uitat sa mentionez, de controlat in genti nici nu a fost vorba, iar daca s-ar fi intamplat, cu toate ca ar fi normal, ar fi fost o jignire pentru spectator, cel putin asa privesc cei din organizare.

Dupa toate aceste lucruri mintea imi fuge catre imaginile de pe unele stadioane din Romania in care cei ce se ocupa de ordine folosesc cu bestialitate bastoanele, nevoiti fiind, iar unii sunt de-a dreptul inabordabili. Ce distanta, nu?

Sambata nu am avut cum sa observ aceste detalii fiind mai mult cu ochii pe telefon, facand livetextul pe blog (vezi aici si aici), insa duminica am incercat sa surprind cum se traieste fotbalul, de la organizare pina la iesirea “actorilor” pe teren. Practic, de aici au inceput meciurile zilei a doua. Fantasticii suporteri ai lui Celtic, si cei mai numerosi, si-au dat intalnire  in acelasi loc ca si ieri “South Stand- Block 113&114”, iar cei care n-au fost instiintati de punctul 0 s-au “cocotat” in East Stand Upper Tier, dupa care au pornit “caseta”, catre ei indreptandu-se multe obiective ale aparatelor de fotografiat. Acestia au rivalizat cu Dj-ii evenimentului, care reprezentau echipele primului meci dintre  Aitricity XI si Celtic Glasgow. Super, mascota Avivei a iesit pentru a saluta publicul si cu greu a scapat din “ghearele lui”. Cred ca a facut si hernie la cati copii a luat in brate, inclusiv infanti in carucior. Toate aceste momente au fost surprinse si transpuse pe tabelele gigantice din arena.

Coborand la nivelul terenului, cele doua echipe se pregateau sa deschida cea de-a doua zi de fotbal, incalzindu-se in liniste. Spectatorii se pregateau si ei cu tot arsenalul: bere, mancare, ziare si chiar se intretineau la discutii rezumand ziua precedenta. Altii rasfoiau programul destinat acestui turneu amical, pe care l-au achizitionat la un pret deloc de neglijat, nu precum se intampla in alte locuri cand programul este oferit gratis si serveste uneori ca material de sters scaunele. O chestie interesanta, ce mi-a atras atentia, a fost prezentarea celor 4 arbitri in primele pagini, precum si cuvintele de “Bun-venit!” ale presedintelui FAI, Paddy McCaul.

Mai erau 25 de minute, iar o reporterita a canalului Sky ne oferea interviuri live cu diverse persoane importante din fenomen, de pe teritoriul Irlandei si nu numai. Si-a facut aparitia si crainicul stadionului, care a anuntat cele doua formatii. Tot el a dat “primul fluier” si legatura catre tunel, acolo unde echipele erau aliniate perfect in spatele arbitrilor asistenti, dupa care au defilat pina pe scena “verde” pentru obisnuitul salut. A urmat apoi meciul, iar primele ocazii ale lui Celtic au starnit furia alb-verde din “South Stand”. Unde sa te uiti? La meci sau in tribuna?  Grea alegere! Fiecare sut, fiecare deposedare, fiecare faza adevarata de fotbal era rasplatita cu aplauze si strigaturi si cu un dans al spectatorilor scotieni. Reluarile de pe ecrane erau desertul pentru cei care le scapau. Golurile au fost cireasa de pe tort, iar Aviva fierbea. Daca 2000 de suporteri dintr-un sector canta si acopera un intreg stadion, ma gindesc ce-o fi la ei acasa!?

Pauza meciului a oferit un alt moment inedit. Un grup de juniori (fete si baieti) au efectuat 15 minute de antrenament, pentru care a fost adus tot tacamul (porti mijlocii si mici, jaloane, garduri,etc.). L-am perceput ca pe un spot publicitar tradus prin cuvintele ”Indreapta-ti copilul catre sport!”! Oare cum s-au simtit acei copii stiind ca se antreneaza sub ochii idolilor sau a fotbalistilor precum Sergio Aguero, Eto’o, Yaya Toure, Carloz Tevez, Mario Balotelli, Wesley Sneijder, Mark Wilson? E doar o intrebare.

Partea a doua a fost mai animata, iar golurile de generic. Meciul s-a terminat 5-0 pentru Celtic! Mai are rost sa spun cat de lungi erau cozile de la standurile cu bere? Cei drept nimeni n-a ramas fara. Au avut la dispozitie 45 de minute pina la meciul al doilea, timp in care la “restaurantele ad-hoc” de pe hol discutiile erau in floare, iar pe plasme rulau cele mai importante faze ale meciului combinate cu interviuri si alte evenimente precum interpretarea live a piesei “This is a Man’s World!” de catre Mary Byrne, iar cum acustica stadionului e de nota 10, rezultatul il puteti vedea in videoclip.

A urmat apoi meciul ce decidea echipa care pleaca acasa cu trofeul. Dupa jocul senzational facut de Inter in prima zi toata lumea se astepta la un duel incins, insa pe teren altfel au stat lucrurile. Daca Manchester City a putut utiliza in prima partida jucatori ce nu fac parte din primul 11, avand in vedere adversarul mai facil, Airtricity, Inter a fortat cu Celtic, iar rezultatul s-a vazut astazi. Folosirea aceleiasi formatii, cu mici modificari, nu a dus decat la  observarea starii de oboseala, prospetimea venind abia pe final de partida, dupa cele sase modificari efectuate, insa prea tarziu pentru trupa lui Gasperini. Manchester City a batut cu 3-0 si astfel si-a luat revansa dupa ce exact cu un an de zile in urma a fost invinsa cu acelasi scor de catre italieni la un turneu amical in America.

Legat de aceasta partida ar mai fi de adaugat cateva cuvinte despre fundasul roman Cristian Chivu. A avut interventii salutare, e un jucator devotat echipei, iar pe teren se lupta ca un capitan, nu degeaba Stankovic i-a inminat banderola in ultimul sfert de ora. O faza interesanta s-a petrecut in primele minute cand un coleg a fost accidentat, jucatorii lui Mancheste City au continuat jocul pentru ca nu si-au dat seama, iar el a fost si a cerut socoteala arbitrului pentru neoprirea partidei, avand in vedere ca e si un meci amical. Chiar daca ar fi meritat un avertisment pentru iesirea lui, arbitrul i-a intins mina, salutandu-l, gest aplaudat de aproape toti spectatorii.

Revenind la cele doua evolutii ale romanului nu pot decat sa citez un spectator: “Number 26 is a great defender!”, si ca acesta au fost multi! Din pacate, cand am ajuns acasa, am citit presa romaneasca in care se anunta esecul echipei romanului, bineinteles ca de victoria cu Celtic n-au stiut, iar comentariile rautacioase nu au intarziat sa apara de dupa monitor. Dupa toate acestea, jucatorul merita felicitat pentru ca a renuntat sa reprezinte o tara in care luptele se dau numai in noroi si cu noroi.

Am lasat la urma capitolul arbitraj pentru ca asa ar fi bine si normal. Patru arbitri irlandezi au impartit dreptatea la acest turneu, unii cu ecuson FIFA, altii fara. Ei sunt cavaleri ai fluierului crescuti intr-o tara cu 2 campionate mai tari: Premier Division (10 echipe) si First Division (11 echipe) si s-au achitat foarte bine de sarcini. In cele patru meciuri au impartit 8 cartonase galbene si unul rosu si au acordat un penalty. Au fost si goluri anulate pe motiv de ofsaid. Spectacolul fotbalistic a avut asadar  si sare si piper.

La final unii suporteri s-au adapostit in pub-uri de ploaia de afara, sarbatorind fiecare dupa propriile acorduri, iar altii au luat drumul spre casa sau catre aeroport. Cu siguranta niciunul n-a intrat pe vreun site de specialitate sa-si dea cu parerea daca arbitrii au interpretat bine sau nu fazele, dupa o filmare neclara si multe reluari.

“Unii oamenii nu stiu sa accepte o greseala din cauza faptului ca nu reusesc sa-si recunoasca propriile greseli!”