Am pus capat carierei de arbitru… dupa 17 ani de activitate! A fost frumos...

Iata ca am ajuns si la acest moment… desi speram ca el sa vina peste 12 ani, la limita de varsta! Dar n-a fost sa fie asa… Uneori, in viata sunt si lucruri care nu mai depind de vointa noastra.

Dupa 17 ani de arbitraj, in care am oficiat la peste 750 de jocuri - atat la centru cat si la linie - am fost nevoit sa pun capat celei mai mari pasiuni, careia i-am dedicat mai mult de jumatate din existenta mea.

Exact cu o saptamana in urma, am trimis o instiintare presedintelui Comisiei Centrale a Arbitrilor, prin care ii comunicam ca am luat hotararea de a ma retrage din activitate. Din pacate, am fost nevoit sa iau acesta decizie din cauza problemelor medicale, care m-au impiedicat sa oficiez in ultimul sezon.

S-a sfarsit un vis inceput in toamna lui 1993, cand am pasit pentru prima data in curtea Asociatiei Judetene de Fotbal Prahova, cu gandul de a vedea si eu ce inseamna sa fi arbitru. Aveam pe atunci doar 15 ani si jumatate…

Din 1994, de cand am absolvit scoala, au urmat 17 ani in care am trait tot felul de momente, de la clipe extraordinare la mari dezamagiri. Le-am luat pe toate ca atare, si desi de multe ori mi-a trecut prin cap sa renunt nu ma facut-o, pentru ca am iubit enorm aceasta activitate. O activitate in care am pus mult suflet si pe care am asezat-o de multe ori inaintea familiei! Cu toate acestea nu regret nimic din ceea ce a fost, pentru ca multe momente au insemnat adevarate lectii de viata… arbitrajul m-a modelat, m-a facut sa fiu ceea ce sunt.

Am cunoscut oameni, am cunoscut caractere, mi-am facut prieteni… dar si dusmani. J  Am avut onoarea ca trei ani sa fac parte din conducerea Comisiei Judetene a Arbitrilor, al carei presedinte era asistentul FIFA Cristian Nica, cel mai bun arbitru pe care l-a dat Prahova in intreaga sa istorie, chit ca unora nu le pica bine asta! In acea perioada (2007-2010) am avut bucuria de a ma ocupa de scoala de arbitri, care a produs peste 160 de tineri cavaleri ai fluierului, dubland practic numericul Colegiului. Erau 220 in vara lui 2010, record in istoria uneia dintre cele mai puternice comisii din tara, facandu-l pe regretatul Domn Doctor Emil Vlaiculescu sa fie mandru de urmasii sai. Am colaborat foarte bine cu Valentin Dumitru, Alexandru Neculai (care raspundea de zona Campina), dar si cu fosta “arbitra” FIFA Maria Patrascu (care a facut parte din comisie in primul an).

M-am oprit la nivelul Ligii a II-a, desi mi-as fi dorit sa ajung mai sus. Doar ca acest vis, din pacate, nu a depins in totalitate de vointa mea! Poate ca n-a fost sa fie… Stie mai bine Dumnezeu ce mi-a pregatit pentru viitor!

14.11.2009, FCM Bacau - Dinamo II (Liga 2, scor: 4-1, Foto: Diana Paduraru)
Alaturi de Ciprian Amarandei (arbitru), Gica Mihai (rezerva) si Dragos Vlad (asistent)

In continuare mi-as dori sa pot face parte din corpul observatorilor CCA, dar se pare ca nu se poate. Probabil ca cei 11 ani de nivel national (5 la Liga 3 si 6 la Liga 2), in care nu am avut niciun fel de probleme, nu sunt suficienti pentru acest lucru. Am vina de a avea doar 33 de ani, cu 5 sub limita impusa iarna trecuta. Si vina de a ma accidenta… la datorie, pe dreptunghiul verde. Dar, probabil  ca nu am inca experienta necesara pentru a putea da cateva sfaturi arbitrilor din Liga 3. Nu-mi ramane decat sa astept pana voi implini 38, cand poate mi se va spune ca am iesit demult din circuit! Asta este… “Viata-i dura, Ionut!”, cum imi spunea cineva.

In fine, nu vreau sa o lungesc prea mult, ca sa nu va plictisesc. Vom mai avea destul timp de povesti… Plus ca, mai jos, puteti citi un material pe care l-am postat in urma cu un an, atunci cand am inceput sa scriu pe acest blog. Este vorba despre cum am devenit arbitru, o istorioara care sunt sigur ca se aseamana cu a multora dintre… fostii mei colegi.

A fost frumos, dar a trecut… Ies cu fruntea sus dintr-o activitate pentru care numai prietenii apropiati stiu cate sacrificii am facut. De acum o voi lua de la capat, pe alt drum. Vad eu care va fi acela. Sanatosi sa fim!

PS: Le multumesc tuturor celor care au fost alaturi de mine, in acesti frumosi ani, in frunte cu membrii familiei! In mod special insa ii multumesc tatalui meu - Dumnezeu sa-l odihneasca! - deoarece tot timpul m-a sfatuit sa nu neglijes scoala, “pentru ca sportul iti poate oferi si surprize neplacute”!

Cum am devenit arbitru

(miercuri, 3 martie 2010)

Povestea incepe in urma cu 16 ani (nota: aproape 18, acum). Nici nu-mi vine sa cred cand au trecut atatia... Parca mai ieri am pasit, pentru prima data, in sala de pe Strada Pielari, numarul 5. Era prin toamna lui ‘93 cand, junior fiind, la defuncta Prahova Ploiesti, am aflat, de la antrenorul echipei, despre inceperea cursurilor scolii de arbitri. Nu stiu daca nea Lucica Sotir, pentru ca despre el este vorba, isi mai aduce aminte, dar eu nu am uitat si nu voi uita niciodata ziua in care a intrat in vestiar si ne-a anuntat ca vor incepe aceste cursuri. Nu voi uita pentru ca aceea a fost ziua care mi-a schimbat, pentru totdeauna, cursul vietii. De la un copil nascut cu microbul fotbalului in sange, un copil care alerga, de dimineata pana seara, pe terenul echipei din satul natal, visand sa devina un mare fotbalist precum cei din "generatia de aur" a Romaniei, am ajuns sa impart dreptatea pe dreptunghiul verde. De la viitoare... posibile aplauze ale tribunelor am ajuns pe post de tinta a injuraturilor, cat se poate de reale, ale acestora. Si nu numai a injuraturilor... O fi si asta un fel de ironie a sortii!

Pana la 15 ani si jumatate, cat aveam pe atunci, nu stiam mare lucru despre arbitraj, in afara catorva povesti spuse de tatal meu si a altora preluate din folclorul fotbalistic. Pentru mine, arbitrii erau trei tipi in negru care, in loc sa stea acasa, veneau sa ne strice noua "joaca", enervandu-ne cu deciziile lor. Decizii pe care le-am respectat, totusi, de fiecare data, desi nu eram mereu de acord cu ele. Ba, chiar de multe ori, am fost dezavantajat clar, insa, in ciuda faptului ca eram nemultumit, n-am injurat niciodata arbitrii, cum n-am injurat nici adversarii. Pe langa faptul ca educatia primita de la parinti ma impiedica sa-i jignesc, am considerat ca greselile arbitrilor, ca si greselile fotbalistilor, fac parte din joc. Aceasta este o regula nescrisa a sportului rege de care ar trebui sa tinem cu totii seama, atunci cand intram in fenomen. Sau, cel putin, asta e parerea mea.

Tot despre arbitri imi mai amintesc, din perioada de dinainte de '89, faptul ca le "uram" una-alta, impreuna cu ceilalti "pitici" cu care stateam in spatele portii adverse, la jocurile disputate de echipa satului in campionatul judetean. Dar le "uram" intr-un stil haios, de copii, fara injuraturile pe care le folosesc, la tot pasul, odraslele din ziua de azi.

Si, uite asa, cu toate ca nu prea aveam habar despre activitatea de arbitru sau tocmai din acest motiv, impreuna cu alti cinci colegi de echipa am decis sa mergem la scoala sa vedem si noi cum e. Asa, din pura curiozitate. Nu stiam eu ca peste ani voi ajunge sa arbitrez pe stadioane pe care le vedeam doar la televizor sau ca voi ajunge sa dau mana cu personalitati ale fotbalului romanesc, cu fotbalisti pe care-i consideram idoli in copilarie, atunci cand strangeam "surprize", cu ei, de la gumele de mestecat "CinCin" sau "Ulker".

Imi amintesc ca, in acea perioada, presedinte al Comisiei Judetene a Arbitrilor Prahova era domnul doctor Emil Vlaiculescu (nota: plecat intre timp - vara trecuta - dintre noi), parintele arbitrajului prahovean, un om de care, peste ani, avea sa ma lege o relatie extraordinar de frumoasa, o relatie asemanatoare cu aceea pe care o aveam cu bunicul meu. Alaturi de dansul, in conducerea CJA Prahova se mai afla si George Andrei, cel caruia, mai tarziu, Domnul Doctor i-a predat stafeta de presedinte al arbitrilor prahoveni, dar si nea Paul Rosala, si nea Nelutu Andreoiu, doi oameni cu care am avut onoarea sa devin coleg in actuala structura a Biroului Comisiei Judetene (nota: era vorba de structura CJA Prahova la vremea respectiva. Din vara trecuta, de la schimbarea lui Cristian Nica din functia de presedinte, nu mai fac parte din Comisie).

Multe s-au intamplat in acesti 16 ani de arbitraj, 16 ani (nota: 17, in prezent) care inseamna, practic, jumatate din viata mea. Abia acum realizez, in timp ce scriu aceste randuri, ca, deja, balanta incepe sa incline spre aceasta activitate, careia i-am dedicat cei mai frumosi ani ai adolescentei si tineretii mele. Dar, ajunge pentru astazi, nu vreau sa ma apuce nostalgia... mai avem destul timp pentru povesti.

Martie 2010: Debutul Andreei Zainescu si al lui Marian Ciubuc, "sefii" de promotie
ai ultimei generatii de arbitri de care m-am ocupat

In aceasta primavara, pe stadionul "Chimia",  alaturi de cinci foste eleve si de "mica mea printesa" - Maria.
De la stanga: Mihaela Bacescu, Andreea Zainescu, Diana Florea, Madalina Craciun si Gabriela Bucur.