Cum am devenit arbitru

Povestea incepe in urma cu 16 ani. Nici nu-mi vine sa cred cand au trecut atatia... Parca mai ieri am pasit, pentru prima data, in sala de pe strada Pielari, numarul 5. Era prin toamna lui ‘93 cand, junior fiind, la defuncta Prahova Ploiesti, am aflat, de la antrenorul echipei, despre inceperea cursurilor scolii de arbitri. Nu stiu daca nea Lucica Sotir, pentru ca despre el este vorba, isi mai aduce aminte, dar eu nu am uitat si nu voi uita niciodata ziua in care a intrat in vestiar si ne-a anuntat ca vor incepe aceste cursuri. Nu voi uita pentru ca aceea a fost ziua care mi-a schimbat, pentru totdeauna, cursul vietii. De la un copil nascut cu microbul fotbalului in sange, un copil care alerga, de dimineata pana seara, pe terenul echipei din satul natal, visand sa devina un mare fotbalist precum cei din "generatia de aur" a Romaniei, am ajuns sa impart dreptatea pe dreptunghiul verde. De la viitoare... posibile aplauze ale tribunelor am ajuns pe post de tinta a injuraturilor, cat se poate de reale, ale acestora. Si nu numai a injuraturilor... O fi si asta un fel de ironie a sortii!

Pana la 15 ani si jumatate, cat aveam pe atunci, nu stiam mare lucru despre arbitraj, in afara catorva povesti spuse de tatal meu si a altora preluate din folclorul fotbalistic. Pentru mine, arbitrii erau trei tipi in negru care, in loc sa stea acasa, veneau sa ne strice noua "joaca", enervandu-ne cu deciziile lor. Decizii pe care le-am respectat, totusi, de fiecare data, desi nu eram mereu de acord cu ele. Ba, chiar de multe ori, am fost dezavantajat clar, insa, in ciuda faptului ca eram nemultumit, n-am injurat niciodata arbitrii, cum n-am injurat nici adversarii. Pe langa faptul ca educatia primita de la parinti ma impiedica sa-i jignesc, am considerat ca greselile arbitrilor, ca si greselile fotbalistilor, fac parte din joc. Aceasta este o regula nescrisa a sportului rege de care ar trebui sa tinem cu totii seama, atunci cand intram in fenomen. Sau, cel putin, asta e parerea mea.

Tot despre arbitri imi mai amintesc, din perioada de dinainte de '89, faptul ca le "uram" una-alta, impreuna cu ceilalti "pitici" cu care stateam in spatele portii adverse, la jocurile disputate de echipa satului in campionatul judetean. Dar le "uram" intr-un stil haios, de copii, fara injuraturile pe care le folosesc, la tot pasul, odraslele din ziua de azi.

Si, uite asa, cu toate ca nu prea aveam habar despre activitatea de arbitru sau tocmai din acest motiv, impreuna cu alti cinci colegi de echipa am decis sa mergem la scoala sa vedem si noi cum e. Asa, din pura curiozitate. Nu stiam eu ca peste ani voi ajunge sa arbitrez pe stadioane pe care le vedeam doar la televizor sau ca voi ajunge sa dau mana cu personalitati ale fotbalului romanesc, cu fotbalisti pe care-i consideram idoli in copilarie, atunci cand strangeam "surprize", cu ei, de la gumele de mestecat "CinCin" sau "Ulker".

Imi amintesc ca, in acea perioada, presedinte al Comisiei Judetene a Arbitrilor Prahova era domnul doctor Emil Vlaiculescu, parintele arbitrajului prahovean, un om de care, peste ani, avea sa ma lege o relatie extraordinar de frumoasa, o relatie asemanatoare cu aceea pe care o aveam cu bunicul meu. Alaturi de dansul, in conducerea CJA Prahova se mai afla si George Andrei, cel caruia, mai tarziu, Domnul Doctor i-a predat stafeta de presedinte al arbitrilor prahoveni, dar si nea Paul Rosala si nea Nelutu Andreoiu, doi oameni cu care am avut onoarea sa devin coleg in actuala structura a Biroului Comisiei Judetene.

Multe s-au intamplat in acesti 16 ani de arbitraj, 16 ani care inseamna, practic, jumatate din viata mea. Abia acum realizez, in timp ce scriu aceste randuri, ca, deja, balanta incepe sa incline spre aceasta activitate, careia i-am dedicat cei mai frumosi ani ai adolescentei si tineretii mele. Dar, ajunge pentru azi, nu vreau sa ma apuce nostalgia... mai avem destul timp pentru povesti.